Din pricina ei, unii îşi mutilează trupul. Alţii sufletul. Mulţi ar face orice ca să o posede…
Dorinţa de a fi frumos este cât de poate de legitimă, – căci despre frumuseţe este vorba în rândurile de mai sus. Această dorinţă puternică e parte a matricei divine după care am fost clădiţi: Creatorul nostru este de o frumuseţe fascinantă. Fiecare atribut al Său ne descoperă acest aspect. Fiecare cuvânt al Său inspiră fascinaţie. Tot ceea ce îl înconjoară pe om poartă unica Sa amprentă.
Lumea e ameţită de potirul frumuseţii: picioare schilodite şi obraji tăiaţi, anorexii, bulimii şi nevroze. Toate acestea pentru că oglina nu reflectă ce am vrea noi. Sau chipul nostru este altceva decât ne-am dori. Şi totuşi, o inimă născută din nou în Dumnezeu are o caracteristică aparte.
Creatorul frumuseţii Îşi găseşte plăcerea să locuiască în această inimă.
La început, prin Dumnezeu lumea s-a închegat din nimic. Apoi Dumnezeu l-a făcut pe om. Chip după chipul Său l-a făcut. Din mâinile Creatorului a ieşit o fiinţă capabilă să asimileze şi să reflecte frumuseţea Celui care l-a făcut. Şi Dumnezeu a spus că omul e bun, în el nu era nimic de dispreţuit. Din prima zi a conceperii fiinţei umane, Dumnezeu i-a încredinţat ceva uluitor: propria Sa imagine! O imagine pe care El o găseşte foarte bună, frumoasă şi de dorit. Până şi îngerii sunt uimiţi când privesc ceea ce Dumnezeu a făcut din ţărâna pământului – omul, apogeul creaţiei. Însă, după cum oglina afumată corupe imaginea, reflecţia ascunzându-se în spatele unei pelicule dizgraţioase, tot aşa şi păcatul incapacitează omul. Acesta nu mai poate reflecta ceea ce Dumnezeu a pus în El. Iar la rândul său, Dumnezeu nu se mai poate oglindi în om (Isaia 59:2).
Dar prin mântuire, tot ceea ce ne întunecă viaţa, frumuseţea şi destinul, este îndepărtat. Iertat. Şters. Lustruit. Nimic nu mai stă împotriva noastră. Dumnezeu ne priveşte şi se relaţionează la noi ca şi cum nu am fi păcătuit deloc. Mai mult, răscumpărarea prin Hristos lărgeşte capacitatea noastră faţă de frumuseţe. În Psalmul 149, David dezvăluie faptul că Dumnezeu îşi înfrumuţesează poporul (îl împodobeşte). Isaia 61:3 promite frumuseţe în loc de cenuşă, o creaţie nouă în loc de putrezire, frumuseţe pură în loc de pervertire.
Înţelegerea frumuseţii pe care o posedăm prin Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu şi în noi, ne va schimba radical fiinţa. Când te simţi frumos, când realizezi că Dumnezeu te găseşte frumos, duhul tău este întărit. Sentimentele tale vor fi diferite, emoţiile vor fi echilibrate. Te simţi puternic atunci când te vezi frumos. Puternic în faţa ispitei şi a păcatului. Puternic în faţa seducţiei frumuseţii ieftine promovate la tot pasul. Tot ceea ce primeşte atingerea Celui fascinant de frumos, este înfrumuseţat. Nu ne putem pocăi de dorinţa de a fi frumoşi. Adânc în inima noastră există acest foc mistuitor, această tânjire după fumuseţe, căreia, într-un mod sau altul îi vom răspunde.
Avem promisiunea unui moment în care trupurile noastre vor fi schimbate. Veacul viitor ne va aduce cu sine desăvârşirea trupului, însă prezentul ne vorbeşte despre o frumuseţe a sufletului care poate fi dezvoltată acum. Spre nefericirea multora, frumuseţea care izbeşte ochiul fizic este cea căutată. Nu puţini sunt cei care trăiesc în ruşine şi durere datorită unui răspuns greşit dat unei tânjiri legitime. Într-adevăr, dorim să fim frumoşi şi bine facem. Dacă există un ADN spiritual, atunci cu siguranţă dorinţa de a fi frumoşi se regăseşte acolo. Nu e nimic greşit în a avea un chip frumos şi o constituţie plăcută privirii. Frumuseţea însă, nu se opreşte aici. Faptul că avem o minte care gândeşte şi o inimă care simte, reprezintă o declaraţie a frumuseţii împărtăşite nouă. Însă, după cum Dumnezeu este duh, frumuseţea noastră duhovniceasă ar trebui să fie reinstaurată pe prima treaptă a podiumului! Se apropie ziua în care vom fi schimbaţi, spre desăvârşirea intenţionată de Dumnezeu încă de la începuturi…
Aşa că acum, ridică-te! Aleargă spre cea mai apropiată oglindă şi priveşte în ea. Apoi saltă de bucurie! Pasiunea cu care Isus ne doreşte pe fiecare dintre noi nu vine ca rezultat la ceea ce am făcut cândva în trecut. Nici chiar în urma deciziei noastre de a ne dedica Lui. El ne-a iubit şi ne-a căutat pe când noi eram încă păcătoşi (Romani 5:8) şi tânjea după noi când încă eram departe (Luca 15:20). El se desfătează în noi în ciuda incapacităţii noastre de a-L iubi în mod desăvârşit, chiar şi în imaturitatea noastră. El este sursa. El este baza. Numai privind la frumuseţea Lui putem primii şi vedea propria noastră frumuseţe.
