“Veniti la mine toti cei truditi si împovãrati si Eu vã voi da odihnã.” (Matei 11,28)
John K. Terres, un scriitor al naturii sãlbatice, se bucura de compania unor tãietori de cherestea din pãdurile New
York-ului. Era o zi rece de ianuarie, si zãpada era de o jumãtate de metru, cu movile pânã la 1,5 metri de zãpadã. Oprindu-se pentru pauza de masã, oamenii stãteau într-un cerc lejer în jurul focului, mâncând si vorbind.
Deodatã unul dintre oameni a cerut sã fie liniste. Dupã sunetul lãtrãturilor îndepãrtate dar inconfundabile, oamenii si-au dat seama cã niste câini vânau o cãprioarã. În zãpadã mare, câinii pot obosi si omorî cu usurintã o cãprioarã. Lãtrãturile pãreau cã vin în directia lor, si oamenii, cei mai multi dintre ei erau vânãtori, au apucat în mânã niste pari grosi si s-au plasat în jurul focului. În timp ce focul trosnea ei asteptau în tãcere.
O cãprioarã a apãrut dintre brazi în luminis. Respira greu si gemea. Câinii veneau chiar în spatele ei. Potrivit legilor pãdurii, sansele de scãpare ale cãprioarei pãreau mici. Cãprioara se chinuia cu fiecare pas prin zãpada înaltã. Si-a ridicat capul si pentru prima datã s-a pãrut cã remarca prezenta oamenilor si a focului. Fãrã sã piardã nici un moment, ea a luat o decizie instinctivã: sã actioneze într-un mod care sfida logica obisnuitã. Apropiindu-se de oameni, ea s-a strecurat printre doi dintre ei si s-a oprit lângã foc, în interiorul cercului. Ea a fost mai dispusã depindã de mila oamenilor decât de cea a câinilor. A fost o alegere bunã.
Oamenii si-au folosit bâtele ca sã alunge câinii, iar ei s-au întors schelãlãind în pãdure. Cãprioara a asteptat un moment lângã foc trãgându-si rãsuflarea. Apoi, s-a întors încet în pãdure. John Terres referindu-se la comportamentul cãprioarei la numit “probabil determinat de groazã”.
Ce pãrere ai?
Un dusman real ne vâneazã pe fiecare, “cautã pe cine sã înghitã” (1 Petru 5,8). Si noi nu ne putem baza pe puterea noastrã nici sã-l facem sã fugã nici sã-l pãcãlim. Singura noastrã sperantã este sã ne apropiem de Fiul lui Dumnezeu care se va lupta pentru noi cu acel câine bãtrân, diavolul.
Nu voi uita niciodată un om care a trăit la ţară, numit Albert McNakin. El nu era un predicator. De fapt, era creştin doar de câteva luni. Însă avea un vechi camion cu care căra legume şi a decis să îl folosească pentru Dumnezeu. Vedeţi, era un tânăr pe nume Billy pe care dorea să îl atingă din punct de vedere spiritual, însă Billy credea că toată religia era, în propriile lui cuvinte: „lătură.” El era consumat de fete şi de curse cu maşina tatălui său pe străzile de ţară, uneori luând curbele pe două roţi!
Faptul ca Dumnezeu ne-a creat cu abilitatea de a simti durerea, ar trebui sa ne dea putin de gandit. Nu cred ca este o intamplare faptul ca avem abilitatea de a simti. Pe de alta parte, anumite chestiuni nu pot fi invatate in absenta suferintei. Durerea este un invatator unic. Poate ca ai obsevat din experienta proprie ca anumite lectii le-ai invata doar atunci cand ai trecut prin suferinta.
departe… un cantec. O, e asa frumos! Un cor! Il lauda pe Creator! “Pentru ei nu e greu sa cante dis de dimineata” ma gandesc, si ma-ntristez gandindu-ma ca nu sunt in stare sa fac ceva asa de maret pentru Tine. Ascult melodia glorioasa si tresar uimitia. Nu se poate!!!!!! Visez? Tocmai aud cum acesl cor de ingeri lauda pe Dumnezeu pentru ca o noua creatie s-a desteptat si incepe o noua zi! E e…e…e.. vorba de mine! Ei ma considera o creatie minunata, o opera de arta. Il lauda pe Dumnezeu pentru lucrarea Lui minunata. Asta-i genial!
Pasesc cu incredere pe drumul zilei si cand sunt slab, Tu ma vei face tare! Si ma ridici de cad, ma inveti sa ma smeresc daca se strecoara mandrie in inima mea, ma inveti sa rabd, si cand vine incercarea, departez de mintea mea intrebarea “De ce?” amintindu-mi ca Tu ma modelezi, ca totul face parte din planul Tau pentru mine, ca uneori e doar o modalitate de a ma duce mai aproape de desavarsire!
